Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. În care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.Apoi, pe măsură ce trec anii, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia si exuberanţa copilăriei dispar. Devenim mai serioşi, zâmbim mai puţin, nu ne mai bucurăm de orice nimic care ni se oferă, avem gusturi, pretenţii rafinate� Nu mai credem în magie, nu mai credem in Moş Crăciun şi in sacul său plin cu jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt cei mai extraordinari părinţi din lumea asta... Nu mai iubim cu detaşare si pasiune, nu mai roşim atunci când greşim, numai chiuim de bucurie atunci când cineva ne îndeplineşte o dorinţă mult aşteptată.
Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi. Ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea. Devenim sclavii propriilor nostre prejudecăţi şi autolimitări. Ar trebui ca măcar în suflete să ramânem veşnic nişte copii.
Oamenii de azi renunta la credinta,gandind ca viata lui a fost un esec inca de la nastere...iar alttii vad prin viata un nou inceput si prin fiecare moment greu o noua incercare si viseaza la o lume mai buna...iar alttii nu spun nimic,doar spera sau isi doresc...
"Decat sa speri,sa visezi sau doar sa iti doresti...incerca sa faci ceva...fa ceva pentru tine!"
